Grăbiți că sunt în criză de timp, emoționați că poate e primul lor zbor sau că lasă în urmă o familie pentru un trai mai bun, bucuroși că pleacă într-un concediu, triști că din nou trebuie să plece de acasă, fericiți că s-au întâlnit sau goi în suflet că poate nimeni nu-i așteaptă nici aici, nici acolo. Aeroportul “vede” zilnic mii de suflete cu mii de trăiri și tot ele produc cel puțin sute de „blockbustere”.
Mi-am petrecut multe ore pe Aeroportul Internațional Henri Coandă Otopeni, cu treabă sau fară am stat mereu cu ochii bulbucați. Odată pentru că îmi plac avioanele, aviația și oamenii. Analizez deseori expresii, reacții, momente, zâmbete, ochii umezi de dor, de supărare sau spălați cu lacrimi de bucurie când poarta de la sosiri se deschide și apare el, ea, ei și instant se crează unde de tot felul.
Mamele își așteaptă copiii și li se pare o eternitate până ies de dincolo de porți, tot ele își conduc cu mare greutate fii, fiicele sau nepoții spre poarta celelaltei lumi, lumea în care ei trăiesc și ele rămân.
Se întâmplă și invers, deseori chiar! Unori sunt ele așteptate. De cele mai multe ori știu că dincolo de poartă e doar intrarea în țară și atât. Se țin tari, dar ochii lor caută parcă mereu pe cineva drag. Sigur, se întâmplă și să fie cineva și atunci lacrimile nu mai au loc.
Acestea sunt doar câteva exemple din mii. Fiecare pasager are povestea lui. De la omul care merge să muncească, la cel care merge în vacanță sau cel business care aleargă în colțurile lumii pentru treburile lui sau invers, care se întorc acasă.
După părerea mea sunt două mari categorii de oameni care pleacă. Unii de nevoie, alții de voie. Aproape toți se vor întoarce cu același tipar, dorul de locul care le-a fost casă până mai ieri, dorul de ce au aici, fie ca e vorba de oameni sau locuri. Indiferent cât de mult și-au dorit să plece, cât de bine le este în colțul ales, tot aici e colțul cel familiar, cel iubit în sine care alină. Tot aici au crescut cu greu sau nu și aici și-au julit genunchii și coatele când erau mici.
Indiferent cât de sătul ești de țara asta, din orice punct de vedere, vă spun că am întâlnit suflete extrem de bine realizate peste hotare sau cum spunem noi „extrem de bine realizate după Punctul de Trecere al Frontierei”, care au venit și fie la o țigară, fie într-o situație specială, am avut ocazia să vorbesc cu câteva zeci. N-am găsit unul, cât o fi fost el de domn în patria care l-a adoptat să nu i se vadă macar în chip, dacă-n vorbe n-a fost în stare să-mi zică, că se bucură că simte mirosul României.
Și asta nu se întâmplă doar pe Otopeni, asta se întâmplă peste tot, dar vă vorbesc pentru că acolo am trăit ani și acolo am întâlnit povești. Niciuna nu seamănă, de aia sunt puțin sceptic când aud „suntem la fel”, nu suntem la fel, pentru că suntem construiți diferit.
Revenind la poveștile de blockbuster ale fiecărui om, numit tehnic în limbaj aeronautic „pax” – pasager -, pleacă cu o speranță și vine cu cel puțin una înapoi, la care se adaugă dorul de „sunt acasă”, așa cu bune și relele cum e peste tot și pentru o clipă nu-l mai interesează că nu avem autostrăzi, că CFR face 17 ore până la Arad, că mai știu eu ce nemulțumiri avem noi românii care am ales să trăim aici.
De ce spun că este locul de lansare al sutelor de blockbustere? Mă bazez foarte mult pe ideea omului pe care am auzit-o des în timp ce-mi făceam treaba sau alergam de bezmetic să trăiesc printre ei, printre pasageri.
Îi las deoparte pe cei care pleacă în vacanțe și se întorc să plănuiască alta.
Mi-am amintit acum de o imagine care m-a impresionat foarte mult și care este mai rar văzută. Ea îl aștepta pe el să iasă pe porțile care potolesc pentru o scurtă perioadă de timp dorul. Nu i-a adus flori, nu i-a adus nimic din ce v-ați fi imaginat, ci i-a adus o salată de vinete, într-un nealcoș castron acoperit cu folie, iar el de bucurie că a vazut-o pe ea, dupa ce a sărutat-o cu foc și-a infipt degetul în bunătatea făcută de găgică-sa și a fost pentru el o primire la care nu s-a așteptat.
Toată bărbația lui și toate stereotipurile legate de bărbați s-au dus pe gârlă. Era atât de fericit că ea a ales un mod neconvențional să-l primească încât mă uitam fascinat la ei, până i-am pierdut în zare.
Vă spuneam mai sus de mame, mamele care s-au dus să le facă copiilor, soților, familiilor lor un trai mai bun, care au renunțat la poate cel mai de preț lucru pe care poți să-l ai în viață, să-ți vezi copiii crescând și să le fii alături. Nu-mi spune că un videocall este egal cu o alinare fizică specifică unei mame. Acea îmbrățișare, acel „vino la mami”, indiferent de ce vârsta și orgolii ai e mai valoroasă ca orice sumă de bani trimisă în țară sau ca orice statut câștigat.
De cele mai multe ori sunt triste, îndurerate că nu și-au vazut nepoții crescând, și cel mai adesea, că au pierdut ce au construit aici până să plece. Multe mame se întorc în țară, chiar și definitiv într-o lume care nu mai este a lor, într-o casă frumoasă, echipată cu tot ce trebuie, dar se simt stinghere și străine în ceea ce chiar ele au construit.
Cu ultimele puteri oferite de ani de viață care le-au mai rămas, încearcă să recupereze și de dupa porțile Aeroportului din Otopeni doar ele știu ce mai este în sufletul lor.
Îmi povestea o doamnă la 50 de ani că a venit în țară și nu mai vrea să plece, dar că ajunsă acasă, a ales să se întoarcă, nu ca să mai facă bani, ci pentru că a ajuns în familia ei, care o vedeau ca pe un card de credit fară limită și bună doar să pulseze bani în copii și soți.
Nu se putea bucura de nepoți, pentru că nu o cunoșteau, pentru că cei care au rămas au omis, uitat sau chiar intenționat refuzat să le spună. Mereu au în bagajul de mână o poză cu averea lor, familia.
Mereu pleacă spre țări precum Italia sau Spania să fie „slugi” pentru a le fi bine celor de acasă și deseori se întorc „torturate”, cu pumnul de pastile după ele în geantă ca să reziste depresiei.
De aia cred că orice om are o poveste, una mai mișto, alta mai puțin depinde cine o analizează. De aia zic că, dacă Netflix sau orice altă platformă ar sta să le asculte ar face serial cu poveștile lor.
Ultima poveste care m-a impresionat: un soț plecat la muncă în Spania pentru a-și întreține copiii pentru că era singurul lor tuturore dupa o tragedie din familia lor, știa va fi așteptat de băiatul lui, care-l va duce acasă.
Apropo, Aeroportul Internțional Otopeni este o poartă de intrare în țară mai accesibilă pentru că are mai multe rute, din București oamenii pleacă cu trenul, mașinile, autocarele spre casele lor.
Domnul Vlad, a sosit pe Otopeni la fix, venea din Madrid cu o cursă a unei companii de linie. A ieșit de pe poarta de la sosiri și vâzându-mă cu legitimație m-a întrebat dacă nu cumva i-am vazut băiatul.
Am încercat să-l caut cu diverse trucuri pe care nu le pot spune aici, până la urmă i-am dat telefonul meu să sune, iar Vlad a auzit la telefon „Tată, am uitat că vii azi.”, părintește și cu calm i-a zis că nu este nici o problemă, era târziu deja, îl aștepta de 4 ore, Vlad sigur vine fiul lui și deja era îngrijorat ca poate s-a întamplat ceva, până când apelul l-a liniștit, dar i-a produs în fața ochilor mei și cea mai mare intristare. Venea în țară după 5 ani de stat în Spania, 5 ani de luptă pentru ca fiul lui să aibă tot ce îi trebuie și să reușească să producă banii pentru școala extrem de costisitoare pe care a ales-o, dar fiul a uitat. A uitat să vină și să spună prezent, tată.
În timp ce încercam să-i fiu alături așa cum puteam și mi-am dat seama ca nu-l ajută nimic ce aș fi putut face material și ce protocolul companiilor nu prevedere oricum în buget, am stat și am povestit. Avea tren spre casă a doua zi seara târziu, m-a rugat doar atât să-i ofer un scaun unde să poată să doarmă, pentru a fi în stare să plece spre casă.
A rămas că ne vedem a doua zi în terminalul sosiri, că fac eu cinste cu o cafea și îl ajut să ia STB-ul spre gara. Am venit la serviciu, m-am dus țintă la domnul Vlad, care mi-a zis că și-a luat bilet înapoi, că el a venit doar să-și vadă fiul și (nu știu ce discuții au mai avut pe parcursul nopții), a luat decizia să plece cu prima cursă imediat înapoi, în locul care l-a adoptat.
Am rămas cu un gust amar, dar domnul Vlad mi-a zi atunci o chestie pe care am s-o țin minte.
„Adrian când vezi că locul tău nu mai e aici, ai puterea să te iei să pleci, indiferent că e vorba de un loc de muncă, de o țară, de dezamăgirea ca niciunul din cei trei copiii ai lui nu și-au facut timp să-l vadă. Deși toți stăteau în București, iar el urma să plece în Suceava, acolo unde a investit banii rămași să-și facă un loc al lui modest și decent să aibă unde se retrage când va hotărî să revină în țară.”
Închei cu o poveste fericită, dar spusă codat petru că sunt obligat să respect confidențialitata pasagerilor. O doamnă de vreo 70 de ani, a decis pe vremea când avea 65 să plece afară din țară. Energică, elegantă, educată a înțeles că aici soluția este să stea în pensie. A încercat să se angajeze în diverse locuri, dar n-a reușit că e prea în vârstă. A plecat în Germania, unde face curățenie și este fericită că cineva de acolo i-a dat ocazia să muncească, spunându-mi: „Băiete, eu mă duc să muncesc pentru că nu pot să stau, mă duc cât mă mai țin balamelele și mă întorc când simt că mă lasă, nu pot fi inutilă pentru mine, nu pentru alții. Și pentru pentru a fost un exemplu de „așa, da”.
Compania Națională de Transport Aerian, TAROM, avea o reclamă care avea sloganul: „Oriunde te poartă dorul, uniți oriunde am fi”.
